Aldous Huxley, "Geniul si zeita"-fragment memorabil

(de data asta ce este scris italic imi apartine, ok?)

"..uitasem ca ai fost o adevarata frumusete. O copie romana dupa Praxitele (sculptor din Atena, reprezentant al clasicismului) .
- Nu m-ai putea face un original? pleda el.
Am clatinat din cap.
- Priveste nasul, am spus. Uita-te la modelarea maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din fericire, pe fete nu le intereseaza istoria artei. Pentru toate scopurile amoroase practice erai ceea ce se cerea cu adevarat - un autentic zeu grec.
   Fata lui Rivers se stramba.
- Se prea poate sa fi aratat potrivit pentru rol, spuse el, dar de crezi cumva ca ca-l puteam juca...clatina din cap. Nici vorba de Lede, Daphne sau Europe in ceea ce ma privea. Aminteste-ti ca in acea vreme eram inca in intregime produsul unei educatii deplorabile. Fiu de preot luteran, am ramas dupa varsta de doisprezece ani singura consolare a unei mame vaduve. Da, singura ei consolare, in ciuda faptului ca se socotea o crestina evlavioasa. Micul Johnny ocupa primul, al doilea si al treilea loc; Dumnezeu ramanea mult in urma. Si, bineinteles, "singura consolare" nu avea altceva de facut decat sa devina fiul model, studentul eminent,  bursierul permanent, croindu-si cu sudoare drumul prin colegiu si  cursurie postuniversitare, fara a-si  ingadui ragaz pentru placeri mai rafinate in afara fotbalului  si a programelor corale din colegiu, ori pentru ceva mai inaltator decat slujba saptamanala a reverendului Wigman.
- Dar te lasau fetele sa le ignori? (:))))))))))))))  tare asta, nu? ) Cu un chip ca acela? si am aratat cu degetul spre atletul din fotografie.
Rivers ramase tacut, apoi raspunse cu o alta intrebare.
- Ti-a spus vreodata propria ta mama ca nu exista mai minunat cadou de nunta pe care un barbat il poate aduce miresei sale decat virginitatea?
- Din fericire, nu.
- Ei bine, mie mi-a spus. Si, mai mult decat atat, a facut-o in genunchi, in cursul unei rugaciuni improvizate. (o intreaga montare...de ce sunt capabile femeile...saa te fereasca Dumnezeu) Il intrecea in asta chiar si pe tata. Frazele curgeau mai neted, limbajul era mai autentic in iluzoriul sau iz arhaic. Reusea sa discute situatia noastra financiara sau ma putea dojeni pentru sila cu care mancam budinca de tapioca, in insesi frazele epistolei catre evrei.
   Ca piesa de virtuozitate lingvistica, cele spuse erau formidabile. Din pacate, nu ma puteam gandi la ele astfel. Interpretul era propria mea mama, iar ocazia, solemna. Tot ceea ce spunea cand ii vorbea lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasa. Indeosebi cand era in legatura cu marele subiect trecut sub tacere. Ma crezi sau nu, la douazeci si opt de ani mai aveam darul de nunta pentru ipotetica mea mireasa.
   Se lasa tacerea.
- Bietul meu John, am spus in cele din urma.
   Clatina din cap.
- Biata mea mama, de fapt. Am facut astfel incat totul sa iasa perfect. Intai asistent la vechea mea universitate, apoi lector si in cele din urma profesor. Nu mai era nevoie sa plec de acasa niciodata. Iar cand voi fi avut vreo patruzeci de ani, urma sa ma casatoreasca alegandu-mi o fata minunata, de religie luterana, care ar fi iubit-o ca pe propria ei mama. Daca nu s-ar fi indurat Dumnezeu, John Rivers s-ar fi dus de rapa. Dar indurarea Domnului avea sa apara - ca o razbunare, asa cum s-a dovedit mai pe urma. Intr-o minunta dimineata, la cateva saptamani dupa ce-mi luasem doctoratul, am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe vremea aceea faceam studii asupra atomilor, avea nevoie de inca un asistent cercetator, primise referinte bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi putea oferi mai mult decat un salariu scandalos de mic - ma interesa? Pentru un fizician in devenire era o ocazie unica in viata. Pentru biata mea mama insemna un sfarsit definitiv. Cu sarg, agonizant, ea se ruga pentru calauzire. Spre eterna ei cinstire, Dumnezeu i-a spus sa-mi ingaduie plecarea.
   La zece zile dupa aceea un taxi ma lasa la intrarea locuintei familiei Maartens. Imi aduc aminte cum stam acolo trecandu-ma sudori reci si incercand sa-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un scolar care a comis un delict si urmeaza sa-l intalneasca pe director. Buna dispozitie, creata de sansa ce mi se oferea, se evaporase demult si in ultimele zile ale sederii mele acasa, ca si in decursul interminabilelor ore de calatorie, nu ma gandisem decat la propria mea incapacitate. Cat timp ii va trebui lui Henry Maartens sa vada cat valoreaza un om ca mine? O saptamana? O zi? Mai plauzibil o ora! Ma va dispretui; voi fi de rasul laboratorului. Si lucrurile urmau sa stea la fel de prost in afara laboratorului. Ba, cu siguranta, putea fi chiar mai rau. Familia Maartens se oferise sa ma gazduiasca pana ma voi stabili undeva de unul singur. Ce amabilitate extraordinara! Dar si cata cruzime demonica! In atmosfera de cultura sobra a caminului lor urma sa ma dau in vileag asa cum eram - rusinos, stupid, iremediabi provincial. Dar intre timp directorul scolii astepta. Am scrasnit din dinti si am apasat butonul soneriei. Usa mi-a fost deschisa de una din acele batrane servitoare negrese dintr-o piesa demodata. Stii, o negresa de felul aceleia care s-a nascut inainte de Abolire si a ramas pe langa domnisoara Belinda de atunci incolo. Interpretarea lasa de dorit; dar era un rol care iti cerea sa fii intelegator, si cu toate ca lui Beulah ii placea cabotinajul, era nu numai o comoara; era, asa cum aveam sa aflu curand, in multe privinte o sfanta.
I-am explicat cine eram, iar ea ma examina in timp ce vorbeam. Se vede ca i-am parut corespunzator, deoarece pe loc m-a adoptat ca pe un membru al familiei pierdut de multa vreme, un fel de Fiu Risipitor intors din pribegie.
- Merg sa va fac un sandwich si o cana zdravana de cafea, insista ea adaugand : sunt inauntru cu totii.
Deschise o usa si ma impinse inauntru. M-am incordat pentru intalnirea cu directorul si barajul de cultura (:))))))))))) barajul de cultura ) Dar mi-a fost dat sa vad o scena care, vazuta cincisprezece ani mai tarziu, as fi putut-o confunda cu o parodie, la scara redusa, a fratilor Marx (comici de film american). Camera de zi era spatioasa si extrem de dezordonata. Pe sofa sta intins un barbat carunt cu gulerul camasii descheiat, care, dupa toate probabilitatile, era pe moarte intrucat avea fata livida si respiratia suieratoare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu mana stanga pe fruntea lui si cu un exemplar din "Universul pluralist" al lui William James in dreapta - cea mai frumoasa femeie pe care o vazusem vreodata citea linistita. Pe dusumea erau doi copii - un baietel maruntel cu paru rosu jucadu-se cu un trenulet automat, si o fetiscana de patrusprezece ani, cu picioare lungi negricioase, culcata cu fata in jos si scriind poezii cu un creion rosu (puteam vedea forma strofelor).
   Toti erau absorbiti de ceea ce faceau - joc sau compunere, lectura sau moarte - incat cel putin o jumatate de minut prezenta mea in camera a trecut complet neobservata. Am tusit, n-am produs nici o reactie, am tusit din nou. Baietelul si-a ridicat privirea, mi-a zambit politicos dar fara vreun interes deosebit, si si-a vazut mai departe de tren. Am mai asteptat zece secunde, apoi, cuprins de disperare, am inaintat in camera. Poeta intinsa pe jos imi bara calea. Am pasit peste ea. "Pardon", am murmurat. Nu mi-a acordat nici o atentie; dar cititoarea lui William James a auzit si si-a ridicat privirea spre mine. Deasupra Universului pluralist ochii ei erau de un albastru stralucitor.
- Dumneata esti omul care vine pentru soba de gaz? intreba ea. Fata-i era atat de radioasa si placuta, incat nu am putut scoate o vorba. Am clatinat doar din cap.
- Ce prostie! exclama baietelul. Omul de la gaz are mustata.
- Sunt Rivers, am reusit sa bolborosesc in cele din urma.
- Rivers? repeta ea fara ca numele sa-i spuna ceva. Oh, Rivers. Recunoasterea ii lumina fata. Sunt bucuroasa ca...dar inainte de a putea termina fraza, barbatul cu suierat de muribund deschise ingrozit ochii, si cu un zgomot asemanator unui strigat de lupta inabusit sari in picioare si se napusti spre fereastra deschisa.
- Fii atent! zbiera baietelul. Fii atent! Se auzi un trosnet. "Dumnezeul ei"! adauga el pe un ton de disperare stapanita (:))) disperare stapanita, la un baietel...briliant) O intreaga mare gara centrala zacea in ruine, redusa la partile ei componente. "Dumnezeul ei"! repeta copilul. Iar cand poeta ii spuse ca nu-i voie sa spuna "Dumnezeul ei", o ameninta: "o sa zic ceva cu adevarat rau"! O sa zic...miscarea buzelor trada o injurie neauzita.
  De la geam razbatea intre timp horcaitul ingrozitor al unui om spanzurat cu incetul.
- Va rog sa ma scuzati, imi spuse frumoasa femeie. Se ridica, puse la o parte cartea si se grabi sa-i sara in ajutor. Se auzi un zanganit metalic. Cu tivul fustei daramase un semnal.
- Proasto! zbiera baietelul infuriat la culme. Esti un...un elefant.
- Elefantii, spuse poeta pe un ton didactic, se uita intotdeauna unde calca. Apoi intoarse capul spre mine si, pentru intaia oara, lua act de prezeta mea.
- Au uitat cu totul de dumneata, imi spuse pe un ton plictisit, de o sfidatoare superioritate. Asa stau lucrurile pe aici.
   La geam, spanzuratoarea enta avasa. Frat de mijloc ca si cum ar fi primit o lovitura sub centura, barbatul carunt se zbatea sa ia aer, aratand de parca ar fi luptat intr-o batalie fara sorti de izbanda. Zeita sta alaturi batadu-l usor pe spate si murmurand cuvinte incurajatoare. Am ramas ingrozit. Era cel mai cumplit lucru pe care il vazusem. O mana ma trase de manseta pantalonilor. M-am intors si am vazut-o pe poeta privindu-ma de jos in sus. Avea o fata mica vioaie si ochi cenusii departati, o idee prea mari.
- "Tacere", spuse ea. Am nevoie de trei cuvinte care sa rimze cu "Tacere". Am "incapere" - care se potriveste de minune. Si am de asemenea "vrere", care e excelent. Dar ce zici de "mistere"?...Dadu nemultumita din cap; apoi, incruntandu-se la foaia de hartie, citi cu glas tare: "Ceva ca o tacere, Ale inimii tulburi si adanci mistere". Nu-mi place, dar dumitale?
A trebuit sa recunosc ca nu-mi placea. Si totusi este exact ceea ce vreau sa spun, continua ea.
   Am avut o inspiratie de moment.
- Ce-ai zice de "durere"?
   Fata i se lumina de placere si emotie! Dar binintles ca da, bineinteles! Cat de proasta fusese! Creionul rosu incepu sa mazgaleasca furios; "Ceva ca o tacere, a inimii nestinsa durere", declama ea triumfatoare. I s-a parut, cred, ca eram in dubiu, caci se grabi sa ma intrebe daca "irevocabila durere" se potrivea mai bine. Inainte de a putea raspunde, se auzi un alt zgomot de strangulare. Mi-am aruncat privirea spre geam si apoi la poeta.
- Nu putem face nimic? i-am soptit. Fata clatina din cap.
- M-am uitat in Enciclopedia Britanica. Se spune acolo ca niciodata astma n-a scurtat viata cuiva. Dupa care vazand ca inca mai eram tulburat, dadu din umerii ei slabuti si spuse : te obisnuiesti si cu asta.

  Rivers rase de unul singur in timp ce-si savura amintirile.
- Te obisnuiesti si cu asta, repeta el. Cincizeci la suta din consolarile filozofiei in cinci cuvinte. Iar cealalta jumatate poate fi exprimata in sase : cand esti mort, esti mort, frate. Sau, daca preferi, o poti exprima in opt: nici cand esti mort, frate, nu esti mort. "