Greece’s new prime minister wants Germany to pay for Nazi war crimes

Despre victimizare vazuta ca o cariera
-P. Bruckner/ 2006-

Toata miza consta in a sti in numele a ce se mobilizeaza colectivitatile: in numele unei egalitati terfelite a drepturilor sau al unui ultraj atat de profund, incat le-ar pune intr-o stare de creanta nelimitata?
A reclama un loc in spatiul public printr-o reinsusire a trecutului, a cunoaste si a face cunoscuta de pilda istoria algerienilr, marocanilor, senegalezilor morti pentru Franta si folositi drept carne de tun in razboaiele  noastre europene (vezi filmul "Indigenes", de Richard Bouchared) face parte dintr-un proces legitim de revalorizare de sine pentru copiii si nepotii lor. Recunoasterea simbolica din partea celor mai inalte autoritati ale statului vine atunci sa desavarseasca acest proces si Franta ar gresi daca ar oculta partea arabo-africana  din identitatea ei. Dar exista si pericolul de a sanctuariza propria nenorocire, la nevoie intruchipand-o printr-o lege, pericolul de a face din ea un bastion etans.
Mostenitori: acest cuvant desemna de obicei copiii de familie buna care se bucurau de o mare avere si de o buna educatie. De-acum inainte cuvanul inseamna transmiterea uneei valori patriciene: durerea care ne ridica la un ordin nobiliar inedit. Iata-ne pe toti legatari de o parte si de cealalta a aceleiasi bariere, perpetuand o distinctie sau un defect care ne marcheaza pe veci. Nu ne mai cream propria viata, ci repetam ranile de ieri. Gandirea victimara reinvie vechea categorie religioasa a blestemului. Cum sa eviti atunci sa te transformi in lobby-uri de supliciati de profesie, disputandu-le altora partile de piata si cununa de martir?
Asa cum exista evrei imaginari, tot asa exista sclavi si colonizati imaginari care vor sa se drapeze intr-o legenda blestemata, sa primeasca de la aceasta un plus de lumina. Astfel s-ar reconstitui marea fratie a celor naufragiati si zdrobiti, in fata careia n-ar exista decat opresori si tortionari.Victimizarea ar fi un fel de discriminare pozitiva salbatica, un mod de a-ti oferi o favoare atunci cand toate recursurile juridice si politice se intampla sa-ti lipseasca. A te declara victima inseamna a-ti depune candidatura la exceptie; este poate o  etapa indispensabila pentru o minoritate in reconstruirea sinelui, in recucerirea demnitatii. Dar este o arma cu doua taisuri Caci nu intemeiezi un sentiment de apartenenta pe o nenorocire teatralizata, il intemeiezi pe o experienta colectiva impartasita, pe o raspundere crescanda in viata publica, mediatica si profesionala. Victimizarea nu produce comunitarism, asa cum se tem sustinatorii modelului republican, ci faureste conglomerate de reclamanti, o comunitate absenta. Alocarea unui prestigiu celor "invinsi' sau celor care se simt invinsi este ambigua.  Este o greseala sa crezi ca eventuala culpabilizare a copiilor din scoli, in numele principiului: stramosii tai i-au aservit pe-ai mei, va face sa le fie mai placuta ideea de diversitate umana sau li se va parea altceva decat o punere in scena artificiala. Sa ne inchipuim capsoarele blonde, brunete sau crete abordandu-se in recreatie si prezentandu-se ca "descendenti din sclavi, colonizati, negustori de sclavi negri, banditi, tarani, sarantoci". De ce sa-i cei unui baietel sau unei fetite sa se transforme in contemporanii unei faradelegi eventual comise acum trei secole de obscuri necunoscuti din Nantes, Bordeaux, La Rochelles cand ei insisi sunt alergici la orice idee de servitute? Pe scurt, in vreme ce Europa si-a ingropat disputele seculare si i-a reconciliat pe dusmanii ereditari, numai comertul cu sclavi si imperialismul ar scapa istoriei, adica punerii la distanta, si ar trebui sa injectam mereu in ele furie, manie, sa repetam ca o placa stricata faimoasa fraza a lui Faulkner: "Trecutul n-a murit niciodata, ba chiar n-a trecut niciodata".
   Datorita acestui fapt, se instaureaza un adevarat razboi civil al memoriilor incompatibile unele cu altele, se face imposibila instaurarea unei cronologii comune deoarece vor exista intotdeauna grupuri care, in numele credintelor sau suferintelor lor, nu se vor recunoaste in ea. Or, in lipsa unei istorii federatoare nationale sau supranationale care sa adune diversele componente ale unei tari si sa-i imprime acesteia un elan comun, respectiva tara se reduce la o aglomerare de triburi (negru, beur, tigan, antilez, corsican, basc, homosexual) unite prin disensiunile lor reciproce si facand apel la stat ca la o simpla instanta de mediere. Identitatea inceteaza atunci sa mai coincida cu cetatenia, ba chiar o face imposibila. Poate ca modelul francez sau englez a intrat in pana. Dar, asa cum am vazut, exista mai ales o descalificare a ideii nationale in Europa care face absurd insusi conceptul de integrare. Acesta se reduce astfel la doua modele complementare: modelul liberal, care face din instalarea intr-o tara echivalentul unui contract de munca reinnoibil sau reziliabil potrivit legii cererii si a ofertei, si modeul din Lumea a Treia sau crestin, al ospitalitatii care cere sa primesti pe oricine    vine la noi, fara sa-i ceri nimic, int-u gest de pura ofranda. Daca nu mai exista patrioti sau autohtoni, nu mai exxista nici straini, exista doar oameni favorizati de soarta care au o obligatie fata de aproapele lor mai sarac. Numai statul-providenta, prin alocatiile pe care ni le da, ne aminteste ca apartinem inca unui loc, unei administratii. Lipseste adeziunea simbolica la un principiu spiritual, rod al unei istorii anume, asocierea voluntara liber consimtita la o comunitate nationala specifica cu tot ceea ce presupune ea: invatarea unei limbi si initierea in cultura proprie. Nu este de ajuns sa fie reglementata viata a sute de mii de imigranti, sa li se asigure un trai si un loc de munca conveabile, mai trebuie si, daca acestia doresc sa ramana la noi, sa facem din ei adevarati europeni, spanioli, francezi, italieni, ceea ce presupune o societate politica sigura pe ea si sigura de valorile sale si care organizeaza, de exemplu, pentru noii veniti o ceremonie de primire solemna. Marile natiuni sunt blamate, deseori pe buna dreptate, pentru deficientele lor in abordarea imigrantilor, dar se uita ca exista si un despotism al minoritatilor, indaratnice a se asimila daca asimilarea nu e insotita de un statut de extrateritorialitate.
   Un lucru si mai grav: sub acoperirea respectului pentru diferentele culturale sau religioase (crezul de baza al multiculturalismului), indivizii sunt inchisi intr-o definitie etnica sau rasiala, sunt bagati din nou in plasa din care trebuiau sa fie scosi. Iata-l pe negru si pe arab prizonieri pe veci ai istoriei lor, replasati de bunii lor prieteni progresisti in contextul fstei dominatii, supusi spiritului de bisericuta etnica. Ca in perioada coloniala, primesc domiciliu fortat in epiderma si originea lor.
   Printr-o dialectica perversa, sunt ingradite prejudecatile ce trebuiau extirpate: celalalt nu mai poate fi considerat un egal, ci un inferior, un vesnic oprimat ale carui suferinte trecute ne intereseaza mai mult decat meritele prezente. (Este toata problema "mandriilor" gay, bi si transexuale, bretone, negre etc., venind in general de la categorii stigmatizate, si anume ca subinteleg contrarul a ceea ce enunta: ca s-ar puta sa-ti fie rusine ca esti cine esti. Este revelator ca aceasta expresie, provenita din politicile identitatii, a devenit sloganul tuturor. Or, trebuie sa fim mandri nu de ceea ce sutem, fapt care nu depinde de noi, ci de ceea ce facem.)
  In ochii nostri de europeni, un afro-american este mai intai un cetatean american, cu toate implicatiile pe pla cultural, lingvistic si economic. Or, in viata de zi cu zi, nu intru in contact cu "evrei", "negri" sau "arabi", categorii abstracte, ci intalnesc persoane distincte, pe care le apreciez sau nu, de care ma leaga afinitati precise dar ale caror afinitati precise dar ale caror radacini, ten palid sau colorat si convingeri religioase, nu intervin decat in mod secundar in aprecierea mea. Un individ nu exista ca individ decat atunci cand singularitatea lui o ia inaintea nationalitatii, culorii pielii sau apartenentei sale.
  Predominanta rasialului asupra socialului, a etnicului asupra politicului, a minoritarului asupra normei, a memoriei asupra istoriei, este contemporana cu explozia Procesului ca drama totala a modernitatii cu cei trei protagonisti ai lui: reclamantii, Judecatorul si Avocatul. Nu mai suntem in raportul de forte clasic, o lupta in vederea obtinerii unui rezultat, ci intr-o sala de audienta unde rezultatul depinde de abilitatea retorica a partilor adverse si de ponderea opiniei publice. Tribunalul a devenit adevarul tuturor luptelor, inclusiv lupta de clasa supusa de-acum jurisdictiei. Tribunalul inroleaza chiar statul sub flamura lui, este singurul numitor comun al unei lumi divizate. In Statele Unite oamenii legii ancheteaza intreprinderile banuite ca au avut legaturi cu sclavia; in Franta este urmarita pentr presupusa ei complicitat cu masina nazista a mortii. Main vor fi atacati armatorii care au participat la comertul cu sclavi. Vor fi trezite razboaie religioase, vor fi asmutiti unii impotriva celorlalti ortodosii, protestantii si catolicii, vor fi explorate la nesfarsit galeriile trecutului pentru a le pune in slujba pasiunilor noastre sicanatoare. Orice pedeapsa fiind consecinta unei greseli, ne trebuie tapi ispasitori solvabili, al caror grad de nocivitate sa poata fi calculat in bani pesin. Secolul care incepe va fi al litigiului generalizat: procesele de reparatie, de restituire a unor opere de arta se vor inmulti in mod exponential; daca trebuie, vor fi golite toate muzeele pentru ca primilor proprietari sa le fie inapoiata fiecare pictura, sculptura si basorelief., notiunea de imprescriptibilitate se va extinde la toate domeniile. Piedicile temporale au sarit. Oare clasa muncitoare va cere intr-o buna zi daune capitalismului pentru exploatarea ei nerusinata timp de doua secole? Din momentul in care accedem la statutul de detinatori de drepturi, accedem si la acela de lezati. Fiecare dintre noi dobandeste la nastere un portofoliu de prejudicii pe care va trebui sa-l fructifice.  
   Toata istoria este o creanta fata de noi al carei varsamant imediat il cerem cu tarie. Astazi combinam un romantism al suferintei, noua casta elitara, cu o alergie absoluta la durere, ideal fiind sa dobandim titlul de paria fara sa fi indurat nimic. Si cea mai mica adversitate care ne atinge este un scandal ce trebuie indemnizat. A te declara victima inseamna a te dota cu dubla putere de a acuza si de a reclama, de a arunca oprobriul si de a cere staruitor. Si de vreme ce toti avem in arborele nostru genealogic cel putin un spanzurat, un serb, un persecutat, vom cobora in timp daca trebuie pana in Evul Mediu ca sa cerem dreptate. Lupta politica clasica forma femei si barbati oteliti, mandri de cuceririle smulse, lupta juridica de azi fabrica nemultumiti cronici. Nu e sigur ca e vorba de un progres."