"Prima mea amintire este legata de o fotografie si de un cuvant. E o fotografie de pe cand aveam doi ani, in iarna lui 1941-1942. Pe exemplarul marit si inramat care se afla la mama, purtat cu ea din casa in casa de cate ori s-a mutat, si agatat acum pe peretele sufrageriei, scrie "Nicolae la 2 ani". In fotografie sunt imbracat intr-un palton lung de blana de culoare alba, cu o caciulita din acelasi material. Privesc serios spre aparatul fotografic, patruns de importanta momentului.
  Unul dintre fratii mamei, care era inginer de drumuri si conducea lucrarile de asfaltare a soselei de pe Valea Oltului, a venit intr-o zi la Sibiu. Le-a propus parintilor mei sa ma ia intr-o plimbare cu masina pana la Ramnicu-Valcea, unde locuiau bunicii mei dinspre mama. Tratativele au durat, probabil, cateva ore bune, cam cate ne-ar fi trebuit sa ne ducem si sa ne intoarcem, mama cedand greu; fapt e ca, din cate mi s-au povestit mai tarziu, am plecat abia pe seara. Fiind iarna, se intuneca si foarte repede. De aici inainte intra in rol memoria mea. Desi, cu siguranta nu faceam prima oara drumul, care este acela miraculos al copilariei mele, este primul de care imi amintesc. Vad perfect interiorul masinii, intunecat, in afara catorva beculete rosii de la bord care sclipeau neincetat, vad geamurile opace, strabatute de rare fulgerari luminoase. Atmosfera trebuie sa mi se fi parut foarte misterioasa. Sedeam in spatele soferului. Tin bine amanuntul. Nu pastrez nicio imagine a soselei, luminata de faruri. Eram scufundat in canapeaua de piele. Faceam efortul de a ma salta, ca sa privesc in fata, dar de fiecare data cadeam in nas. M-am si lovit de speteaza scaunului soferului, probabil dupa o franare brusca. Amintirea durerii a ramas vie. Daca, de vazut, nu vedeam nimic de afara, de auzit, auzeam zgomote felurite, intre care lungi fluieraturi. Banuiesc ca, intrigat de acestea din urma, l-am intrebat pe unchiul meu ce e cu ele. "Sticletii", mi-a raspuns el. Stiam ca sticletele e o pasare (imi aratase tata unul), dar nu si ca asa li se zice politistilor de la circulatie. Fapt e ca mi-am imaginat imediat pasarile care zburau alaturi de automobil, scotand fluieraturi ciudate si apropiindu-si ciocurile de geamuri. Mi s-a facut brusc frica. Prima oara in viata mea cand am trait sentimentul cu pricina. O parte din mister s-a raspandit cand am ajuns la Ramnic. Bunicii, preveniti nu stiu pe ce cale, ne asteptau in usa dormitorului lor: mi-au admirat paltonasul, obligandu-ma la putina parada modei, rasucindu-ma ca sa fiu vazut si din profil, si de la spate. Le-am facut pe plac, desi ardeam sa povestesc cum s-au tinut dupa noi sticletii."Ce tot indrugi tu acolo? Nu e vorba de pasari, ci de politistii care fluiera automobilele", mi-a explicat bunica, omul cel mai lucid si mai ironic din neamul atat de sentimental al mamei. In clipa aceea, minunatele mele reprezentari cu stoluri de pasari agresive au lasat locul altora, teribil de nelinistitoare, aproape grotesti, cu politisti care aveau ciocuri mari si ascutite, din care scoteau sunetele acelea insistente pe care le auzisem tot drumul."  

***

   "Mama venise la Ramnic ca sa ne ia de la bunici, pe fratele meu si pe mine, caci incepea scoala. In ajun de Sfanta Maria, in 1952, am asteptat-o la gara: noi, copiii, si bunicul. Am mers spre casa pe jos. Mama era pe atunci o femeie inca destul de tanara, cu putin peste patruzeci de ani. Urcam agale bulevardul si radeam de toate prostiile. Mama purta o rochie usoara, de vara, cu flori. Vremea era splendida. Am fost treziti din somn, pe la trei dimineata, de izbituri in usile de la intrare. Casa bunicilor mei avea doua intrari: aceea din fata, de obicei incuiata, si una prin spate, care dadea pe un balcon de lemn din care coboram, printr-un fel de trapa cu chepeng, pe o scara, tot de lemn, ingusta si abrupta. Bunicul s-a dus sa deschida. Mai multe persoane a navalit in camera. Purtau uniforma securitatii. Au legitimat-o pe mama si i-au cerut sa se imbrace si sa-i urmeze. Mama s-a emotionat ingrozitor. Nu-si nimerea hainele. Sedeam in pat, in capul oaselor, si priveam. Mama a vrut la un moment dat sa se duca la toaleta (emotiile treceau prin stomac si la bunicul, si la ea, si la mine), care era afara, in curte, de cand casa fusese impartita intre mai multe familii. Unul dintre securisti s-a tinut dupa ea. Imi imagiez ca mama s-a intors cum a plecat. Closetul era o alcatuire din sipci de lemn, ca acelea de la tara, prin care puteai privi inauntru. In timp ce se imbraca, le-a cerut musafirilor nepoftiti sa stea cu spatele. S-au conformat fara comentarii. Unul privea fotografiile de familie de pe perete, altul rasfoia cartile de pe noptiera bunicului. Am imbratisat-o pe mama, pe care n-am mai vazut-o doi ani si jumatate.Cum, in aceeasi noapte, la Sibiu, fusese arestat si tata, am ramas la Ramnic, in custodia bunicilor."
   ( "Viata si carti" - Nicolae Manolescu)