*vulupe
octombrie 13, 2010 20:35

Vezi si raspunsul de mai sus ;) Ce vreau eu sa spun este ca nu doar prin munca ajungem la “o activitate de continua transfigurare” ci si prin alte cai. Dar nici ca munca pasionala, reala, cea pe care o faci pentru ca-ti trezeste fiinta, nu pentru bani sau cariera, nu ar duce tot acolo.
Sunt mai multe cai catre un acelasi ideal – insa munca de 12 ore pe zi, 7 zile pe saptamana, pentru un concediu de 10 zile pe an si o casa la munte zau ca nu e una dintre ele.
Parerea mea :P

#
Johnesy permalink
octombrie 13, 2010 21:06

Citez ce ai spus tu : “Daca afirmatia ta ar fi adevarata si toti oamenii ar tinde catre un nivel atat de inferior de dezvoltare, cum iti explici ca nu suntem inca in epoca pietrei?”

Esti naiv daca crezi ca s-a ajuns aici pentru ca oamenii tind spre dezvoltare spirituala…itt has nothing to do with it…eu as paria pe nevoia tot mai mare de confort si siguranta.

Si refuz sa cred ca Cioran se referea exclusiv la cei care au cate trei masini si isi mai doresc inca 4.
De ce n-a spus, simplu, ca ambitia e stupida?
Răspunde
#
Johnesy permalink
octombrie 13, 2010 21:19

singurul fel in care eu inteleg “prezenta stralucitoare” spre care ar trebui sa tinda oamenii, in viziunea lui EC, este sa devina PENTRU CEILALTI o sursa de energie pozitiva :)
deci, cresterea interioara se daruieste apoi celorlalti…
iradianta in sensul ca devine o inspiratie, contamineaza…

insa toate astea se obtin de cu totul altundeva, si nu au nici o legatura cu cate ore ai petrecut la serviciu :D
Răspunde

*
Marian Vulpe permalink*
octombrie 14, 2010 23:14

Vad ca usor usor incepi sa intelegi. Daca mai rontai putin cele scrise de Cioran si comentariile ulterioare ai sa ajungi, cu siguranta, la cam aceeasi concluzie. Doar ca in mai multe sau in mai alte cuvinte.
Exprimarea lui Cioran nu este nici pe departe exhaustiva, el a pus in putine cuvinte multe ganduri. Ofera-i creditul ce-l merita si timpul pentru a medita la cele scrise, nu te lua doar dupa sensul literal si evident ca nu-i chiar asa de la indemana ;)
Tu zici “toate astea se obtin de cu totul altundeva, nu au nici o legatura cu cate ore ai petrecut la serviciu” – eu raspund: da, asa este, au legatura cu cate NU ai petrecut la serviciu ;)
*
Johnesy permalink
octombrie 15, 2010 14:53

eu ma gandeam ca la performante din astea (transfigurare, stralucire, fiinta solara, iradianta) se ajunge prin IUBIRE DE OAMENI SI VIATA, CREDINTA, VOINTA si alte balarii din astea…
oricat de multe ore NU ai petrecut la serviciu, fara astea iti garantez eu ca nu vei ajunge la o prea mare transfigurare (uite, ma intorc la Cioran, el nu a petrecut nici o ora la munca, din cate mi-am dat seama, si totusi a fost o fiinta pretty darkish…)

daca se intalnea Micul Print cu Emil Cioran si al mic ii spunea “Trebuie sa ai grija de floarea ta”, ma intreb ce intelegea Cioran din asta

Cred ca Cioran era, de fapt, intr-o mare ceata, desi vorbeste peste tot de stralucire si soare si etc. fara sa fi inteles vreodata care-i treaba cu “lumina”.

Si, pentru ca tot m-a facut Andreea cinica ( http://alexandruseres.com/scrieri/cronici-literare-si-eseuri/eseuri-despre-emil-cioran )

“Nu înseamnă că Cioran a fost un depravat oarecare, un frecventator al bordelurilor pentru care femeia este doar un obiect al plăcerii senzuale. Respectul său pentru prostituate, pe care le consideră fiinţe situate în adevăr, se însoţeşte cu un dispreţ faţă de iubire – “o întâlnire între două salive”, un “spasm ancestral” al cărei absolut e derivat din “mizeria glandelor”; iubirea este sublimul, “dar un sublim inseparabil de căile urinare (…), cer al glandelor, sfinţenie subită a orificiilor…” (Tratat de descompunere). Tot ce spune Cioran despre iubire poate fi catalogat drept cel mai abject cinism (“Să-ţi îngropi fruntea între doi sâni, între două continente ale Morţii…”); în realitate, nu e vorba decât de un refuz al sentimentalismului, în favoarea unei trăiri vitaliste a sexualităţii. În Pe culmile disperării e denunţată minciuna care este dragostea, iluzia datorită căreia bărbatul vede în femeie o spiritualizare a voluptăţii: “Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea ta până la a-ţi da iluzia spiritualităţii.”

Odată depăşită această iluzie, Cioran deschide o nouă perspectivă asupra femeii. Căci deşi denunţă iubirea drept o iluzie, el nu renunţă la femeie, căreia îi conferă atribute care s-o facă demne, în viziunea sa, de atenţia bărbatului. “Adevăratele femei sunt acelea a căror prezenţă te face să uiţi de probleme, idei, nelinişti universale şi chinuri metafizice”, aflăm din Pe culmile disperării. Pentru Cioran, rostul femeii este, alături de satisfacerea necesităţilor sexuale, cel de a asigura bărbatului un prilej pentru a scăpa de “presiunea chinuitoare a spiritului”; însă, întrucât în sistemul său de valori locul plăcerii este luat de suferinţă, femeia îi apare lui Cioran şi ca un instrument de acces la iraţional: “Îmi place femeia fiindcă alături de ea realizez pentru scurt timp experienţa iraţionalului. Alături de femeie uiţi că suferi din cauza spiritului (…). Graţia femeii temperează tragedia bărbatului” (Pe culmile disperării).

Marian, cum trebuie interpretata asta, ca poate tu il “citesti” mai bine :p