M.Houellebecq:
Faptul ca Franta (si nu doar ea, ci intreaga Europa occidentala) s-a scufundat in depresiune dupa epoca Trente Glorieuses , mi se pare absolute firesc. Optimismul era prea general, credinta in progress – prea sincera si prea naiva, sperantele – prea generos impartasite. Extinderea domeniului luptei a fost, cred, o carte salutara; si mai cred ca azi n-ar mai putea fi publicata. Pentru ca societatile noastre au ajuns in acel stadiu terminal in care refuza sa-si recunoasca raul existential, in care pretind de la fictiune nepasare si reverie; pur si simplu nu mai au curajul sa-si vada in fata propria realitate. Iar acest rau existential nu s-a diminuat deloc, ba chiar s-a agravat, e de-ajuns sa vezi cum beau tinerii din ziua de azi: brutal, pana cad sub masa, ca sa uite de ei. Sau fumeaza zece joint-uri, unul dupa altul, pana li se risipeste angoasa. Ca sa nu mai vorbim de crack..
Acum cateva luni, am avut bucuria sa ma intalnesc la Moscova cu Frederic Beigbeder (complet din intamplare). Am facut, in doua randuri, pe DJ-ii in niste baruri de noapte pline de blonde somptuoase, lucru pe care revistele de informatie generala l-au si popularizat. In doua randuri, si eu, si Frederic am facut aceeasi constatare: tineretul rus ii adora pe Beatles, ii recunosc de indata, sunetul lor le place imediat (desi sunt sigur ca habar n-aveau despre ei, descoperisera muzica occidentala prin anii ’80, odata cu grupuri precum U2 sau Aha). Si nu doar ca le plac cei de la Beatles, dar adora Beatles-ii din prima perioada, cei din Ticket to ride sau din Love Me Do . Acea muzica, devenita eterna gratie geniului lor, a entuziasmului, a bucuriei de a trai; muzica tineretii, a plecarilor in vacanta (muzica eradicarii somajului, a cresterii economice).
Cand m-am intors in Franta, titlurile revistelor subliniau o idée noua : descresterea. Evident, o schimbare de atmosfera.
Din pacate, ecologistii au dreptate. Evident, nici una din problemele oamenilor nu va putea fi rezolvata fara o stabilizare a populatiei mondiale, fara o stabilizare a consumului de energie, fara o gestionare inteligenta a resurselor neregenerabile sau trecand cu vederea amenintarile climatice.
Cu toate astea, atunci cand m-am intors in Europa Occidentala, mi s-a parut ca ma intorc printre morti. Desigur, in Rusia viata e aspra, foarte aspra, e o viata violenta, dar pe care ei o traiesc; au, din plin, o pofta de viata care pe noi ne-a parasit. Si mi s-a facut chef sa fiu tanar, rus si iresponsabil din punct de vedere ecologic.
De asemenea, mi s-a facut chef de idealism (marfa mai rara la ora actuala in Rusia, sunt de accord). Chef de vremurile acelea cand eroii se numeauIuri Gagarin si Beatles; sau Louis de Funes, care facea intreaga Franta sa se prapadeasca de ras; sau Jean Ferrat, care il adapta pe Aragon.
Si mi-a venit din nou in minte tineretea parintilor mei.
Imi pare rau ca toate exemplele mele sunt luate din muzica pop (stiti insa cat de importanta a fost ea pentru cei de varsta mea). O analiza a situatiei literaturii ar duce mult mai repede, cred, spre niste concluzii radicale. Atunci cand o tara este puternica si sigura pe fortele sale, accepta fara ezitare orice doza de pesimism din partea propriilor scriitori. Franta anilor ’50 ii tolera fara sa murmure, pe niste indivizi recum Camus, Sartre, Ionesco sau Beckett. Frantei anului 2000 ii este deja destul de greu sa suporte niste oameni ca mine.
Asta e… Am imbatranit un pic, puterile imi slabesc, am chef sa fiu fericit inainte de moarte. Prin urmare, cred ca ma voi intoarce in Rusia.
B.H.Levy:
Spre deosebire de dvs, n-am chef, dar absolut nici un chef sa fiu rus sau sa ma intorc in Rusia.
Am indragit o anume idée despre Rusia.
Am aparat si am iubit acea idée de cultura rusa pe care, prin anii 1970 si 1980, o invocau, la gramada, Soljenitin si Saharov, slavofilii si europenistii, discipolii lui Puskin si cei ai lui Dostoievski, asa cum spunea matematicianul Leonid Pliusci, nu apartineau nici unui lagar, nici celuilalt, ci lagarului de concentrare si carora le luam apararea in timp ce tatal meu, in episodul pe care vi l-am povestit, semna (sau, mai degraba, nu semna, se hotara sa nu semneze) contractele pentru industria lemnului cu reprezentantii GOSPLAN-ului sovietic aflat in vizita de lucru la Paris.
Ce a ajuns insa Rusia, ce a scos Rusia la suprafata atunci cand caderea comunismului si perioada de destindere (pe care montaniarzii ca tatal dvs ar fi numit-o dezghet sau topire ) au aratat-o ei insaşi şi lumii intregi asa cum e, Rusia lui Putin, cea a razboiului din Cecenia, Rusia care o asasineaza pe Ana Politcovskaia pe scara cladirii inde locuia si pe care aceeasi Anna Politkovskaia, chiar inainte sa fie omorata, o descrie in minunatul volum Rusia lui Putin , Rusia bandelor rasiste care, in plina Moscova, ii urmaresc pe rusii “non-etnici”, Rusia care ii vaneaza pe chinezi la Irkutk, pe daghestanezi la Rostov, Rusia care, in alte locuri ii persecute pe cei pe care ii numeste ciornii adica oachesi, Rusia care are tupeul sa explice lumii ca n-are treaba cu democratia si cu drepturile omului, pentru ca poseda propria ei democratie specifica, locala, catusi de putin aliniata la canoanele si drepturile occidentale, Rusia printer specialitatile careia se afla si miscarea “Naşi” adica “ai nostri”, care, sa spunem lucrurilor pe nume, este un partid stalinisto-hitlerist, Rusia care, intre altele, e pe cale sa insufle o noua tinerete pamfletelor anti-semite europene din secolele XIX si XX, Rusia care transforma in best-seller o stupida Lista a evreilor deghizati, in care sunt varati, otova, Saharov, Trotki, De Gaulle, Sarkozy sau Iulia Timosenko, muza revolutiei portocalii din Ucrina, Rusia care, pentru ca tot mi-ati vorbit despre muzica, o pune pe coperta uneia dintre revistele sale populare pe interpreta Irina Allegrova cu un look de gardiana SS si tinand in lesa un dulau, Rusia care, atunci cand nu crede in toate tampeniile astea, nu crede in nimic, dar chiar in nimic, poate doar in religia pietiei, a consumului si a brandurilor, aceasta Rusie careia, ultima oara cand am fost acolo, am avut impresia ca s-a facut o spalare de creier si de cultura, aceasta Rusie unde Anna Politkovskaia, tot ea, considera ca lucrul cel mai exasperant este latura sa amorfa, pasiva, felul in care se complace in situatia de a nu avea, de pilda, un Cod al Muncii si de a-si vedea muncitorii tratati ca niste caini, aceasta Rusie care, pe langa toate acestea si odata iesita din barurile de noapte inde v-ati dus sa radeti sis a dansati cu Frederic, zace intr-o mizerie inspaimantatoare, aceasta Rusie unde, la fel ca pe vremea comunismului, lumea e dispusa sa-si tradeze mama si tatal ca sa poata fura o matura, un lighean, un robinet desurubat sau, precum in piesa L’achat du cuivre a lui Bracht, bucati de fier evchi, in timpul noptii, de pe santierele pustii, parasite de oligarhii fugiti peste hotare sau aflati la puscarie, Rusia aceasta, sincer sa va spun, nu doar ca nu ma ispiteste, ci ma dezgusta, ba, mai mult, chiar ma inspaimanta, pentru ca intrezaresc in ea posibila soarta a societatilor capitaliste dezvoltate; pe vremea “Glorioaselor trei decade” ale dvs, burghezii erau terorizati cu prevestirea potrivit careia comunismul brejnevian nu reprezenta un archaism characteristic societatilor revolute, ci insusi viitorul nostrum: ei bine, ne inselam; nu comunismul, ci postcomunismul, putinismul era, ar putea sa fie, adevaratul test al viitorului nostrum.
Adevarata diferenta este intre atitudinile noastre fata de aceasta realitate pe care o cunoastem amandoi. Cum de unul dintre noi poate sa se poarte ca si cum nimic n-ar fi mai important decat sa continue sa asculte Ticket to Ride in tovarasia unor blonde somptuoase, in vreme ce celalalt se suie pe caii cei mari, bombanind cum ca nu, n-ai dreptul, nu poti ignora mizeria materiala si morala a acestei Rusii cu miros de hoit. Adevarata problema este ce e in capul tau atunci cand te hotarasti, sau te preface ca hotarasti, ca nu iti pasa de soarta omenirii sau cand, dimpotriva, iti asumi rolul celui care, de la razboaiele nestiute din Africa la masacrele din Sarajevo, de la scolile islamice pakistaneze, unde se preda jihadul, la Algeria ravasita de terorismul in masa sau de la Rusia de azi pana la Cecenia devastate, alege sa se comporte ca si cum nenorocirea altuia il priveste, de parca ar fi contabilul ei sau chiar responsabil pentru ea, ca si cum n-ar fi cu adevarat barbat decat daca se simte, macar partial, impovarat cu soarta celorlalti oameni si, in acelasi timp, ostaticul lor.
Problema mea este nu doar ca nu m-a solicitat nimeni.
Nu doar ca, spre deosebire de cei care fac aceasta meserie si, cu precadere, de ziaristi, as putea trai astfel, fara sa ma plictisesc.
Ciudatenia e ca sunt, daca stau bine sa ma gandesc, cel putin la fel de mult ca si dvs, atras de scepticism, de indoiala, de miserupism.
Sunt pesimist.
Nu sunt absolut deloc, filosofic vorbind, ceea ce, indeobste se cheama un progresist.
Ba chiar, pe dos, ma gandesc ca oamenii care doresc sa se bage prea mult in viata semenilor lor, care doresc sa amelioreze specia umana, sa o regenereze peste masura sunt fie niste nebuni de legat, fie niste netrebnici, fie ambele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
So ?