la o conferinta-publica

Am fost la conferinta "Cultura bate criza", vinerea trecuta. Invitat : regizorul (si directorul Teatrului de la Cluj) Mihai Maniutiu.
Dupa o indelunga batere de apa in piua despre ce inseamna sa fii un bun actor (respectiv sa fii complet gol de "sine", si capabil sa asimilezi si integrezi orice identitate noua, orice extrema, orice nuanta), sustinuta in cel mai nesarat fel imaginabil de catre Maniutiu, prin cateva paragrafe extrase dintr-o carte a sa, publicata de curand (pe care n-o s-o cumpar), a urmat un intermezzo muzical, un (foarte) tanar violoncelist (Cazacu, am retinut doar numele de familie) ne-a  scos  putin din  fumul (si fumurile) lui  Maniutiu,  si, la final, o "discutie" cu publicul.
De precizat ca, pe tot parcursul "conferintei" invitatului principal, invitatii invitatului - M.Iures, O.Stefanescu, R.Amzulescu si M.Râlea - asezati pe scaune, intr-un colt din partea stanga a scenei, au incercat discret sa isi gaseasca un „rol“ in „montarea“ insipida a evenimentului, dar nu a fost chip. In afara de rolul de „stand pe scaun dus pe ganduri“ nu s-a putut incropi nimic.
Nu ca nu ar fi incercat, bietii de ei. Insa, spre dezolarea publicului, nici Maniutiu nu se lasa dat la o parte, sub nici o forma, din centrul atentiei, nici gazda (Profesor la universitate, daca nu ma insel) nu parea sa aiba mai mult curaj ca ei, pentru a-l intrerupe pe maestru.
Am rezistat eroic pana la discutii, in primul rand pentru ca am fost foarte dezamagita de conferinta, in al doilea rand, ca sa vad daca e doar un accident lipsa de simt al scenei manifestata de toti cei de pe scena (ceea ce imi confirma parerea mea ca orice regizor poate fi un mare regizor, atata timp cat are un text mare in fata).
Si, peste dezamagirea cauzata de cei de pe scena, a urmat stupoarea fata de publicul ramas la discutii.
Dureros de-a dreptul.
-un domn care a cerut microfonul dar nu dorea sa intrebe nimic, ci sa il invite pe Maniutiu la propria conferinta de filozofie (!!) (s-a prezentat „profesor la Univ. Politehnica“, dar, personal, nu exclud posibilitatea sa fi scapat de curand de la balamuc),
-o doamna destul de in varsta (si foarte blonda) care s-a declarat fana devotata a teatrului din Cluj si dusmana pe fata a pliantului pregatit de organizatori pentru conferinta, pentru ca „datele despre dvs.sunt complet irelevante, nimic despre opera dvs, maestre“,
-o doamna sugerand ca ar trebui sa existe o semi-stagiune (??) a teatrului din Cluj si la Bucuresti,
-si inca cineva care si-a exprimat entuziasmul in eventualitatea unei colaborari intre Teatrul din Cluj si TVR, cu ocazia reluarii de catre televziunea nationala a unui mai vechi proiect, productia „Teatru de televiziune“.
A, da, a fost si un domn foarte trist cu barba alba ca zapada (ma intreb cum va arata vulupe cu barba alba ca zapada :D), care a dorit sa il intrebe pe Maniutiu „dvs.cum reusiti sa mai scrieti? eu nu mai reusesc sa scriu nimic de la revolutie incoace.. Mi-am pierdut orice energie creatoare, orice inspiratie. este un dezastru ce se intampla“
Cu toate astea, Maniutiu a incercat sa fi politicos si sa raspunda fiecaruia cu respectul cuvenit.
M-au apucat toti nervii ca am avut inhibitii si nu am vrut sa pun intrebarea la care ma gandisem, inca de la inceput, si, pana la urma am cerut si eu microfonul.
Intentia mea era sa dau, in sfarsit, ocazia sa vorbeasca, actorilor invitati de Maniutiu.
Intrebarea era (PRECIZARE : Maniutiu in tot timpul conferintei pomenise de cele doua identitati ale actorului, persoana privata, si persoana ludica, aceasta din urma fiind cea care DEVINE UN PERSONAJ) : „Vi s-a intamplat – si cum ati rezolvat aceasta situatie cand a aparut- ca „persoana dvs. privata“ sa intre in conflict cu viziunea regizorala? cum ati procedat pentru ca opinia personala sa nu afecteze „persoana ludica“?
Iures s-a ridicat in picioare si, mai intai, a spus „Poftim? nu am urmarit intrebarea...si, catre o domnisoara care de ceva timp nu se mai oprea din chicotit, langa el: Care era intrebarea?“ (chicote si mai zgomotoase - domnisoara very hipp, din cate am inteles, era o colaboratoare a d-lui Maniutiu);
Mie mi-a sarit tandara si am spus „Poate altcineva dintre invitatii domnului Maniutiu, care a urmarit intrebarea?... O sa mai repet o data intrebarea, atunci...“ si am repetat-o... la care Iures a spus „Nu cred ca inteleg ce vreti sa spuneti, voi intelegeti?“, catre ceilalti 3 actori, la care Marian Ralea a spus ca el intelege ,pe urma a dat-o cotita, si nu a mai vrut sa raspunda.
Atunci eu am spus „Ok, daca nimeni nu intelege, imi retrag intrebarea", si am vrut sa ma asez, cand, surpriza, d-l Maniutiu se baga in discutie (neintrebat) si spune „Eu am inteles intrebarea.“ si atat.
FARA sa si raspunda.
Dupa care, intr-un minut, s-a incheiat conferinta.
WTF?!?
...macar violoncelistul a meritat vazut.
Avea dreptate Dragos, sa nu imi fac iluzii in ce priveste capacitatile intelectuale ale actorilor.
(Dragos fiind actor :D. Dar el e si regizor. )

Am ocazia acum, in liniste :p,  sa despic intrebarea care a ramas neraspunsa, cu toate bataile mele de cap pe tema asta.
De cand cu Capra sau cine este Sylvia a lui Albee, mi-am dat seama ca e o raspundere enorma sa fii regizor.
Regizorul este cel care alege intre toate variantele posibile de interpretare, de sens, de nuanta, ale textului. Poti sa faci o replica sa sune vulgar sau rafinat, dur sau tandru, profund sau frivol, in functie de „viziunea ta regizorala“. Cel care a scris textul lasa loc de interpretari, de cele mai multe ori, cand vine vorba de detalii caracteriale.
Si, ma intreb, de cate ori, oare, din vina unui regizor idiot, (mi-) a devenit antipatic (sau opac) un personaj, pentru simplul fapt ca regizorul a cerut actorului sa faca ceva intr-un anume fel, stupid, neplauzibil, „tras de par“, si, pana la urma, fals.
Ei bine, chestia asta mie imi da fiori reci: o fiinta care renunta la orice opinie.